El CHE

Au trecut 41 de ani de când Ernesto “Che” Guevara, una dintre cele mai importante figuri ale secolului 20, nu se mai află printre noi. Figura memorabilă a lui Che a devenit în zilele noastre un bun comun, ornând tricourile şi pereţii nostalgicilor, lansând o adevărată industrie.
În momentul de faţă, chipul lui este considerat unul dintre cele mai importante branduri din lume. El se regăseşte peste tot, de la căni şi tricouri până la ceasuri de perete şi genţi. Prestigiosul producător de ceasuri Swatch a mizat şi el pe imaginea argentinianului, scoţând o ediţie limitată de ceasuri de mână (foto), intitulată „Che“.
“Guevara e o sursă de inspiraţie pentru oricine iubeşte libertatea”
Nelson Mandela
„Che este nu doar un intelectual, ci persoana cea mai completă a timpurilor noastre“, Jean-Paul Sartre

Nu am sa incep sa detaliez istoria lui Che, cu totii o stim, iar daca nu o cunoastem, o simpla cautare pe net ne-ar umple de informatii.
Ceea ce este ingrijorator, chiar si dupa moartea lui, multi tineri, inca il iau ca drept simbol. Nu este rau sa ai un simbol cand esti tanar, dar partea ciudata este ca sunt multi pusti, care ii poarta chipul pe tricouri fara sa stie defapt ce a facut El Che.

Che ajunge, în septembrie 1954, în Mexic. Aici el avea să îl cunoască pe Fidel Castro şi să se alăture grupării revoluţionare „Mişcarea 26 iulie”. Cu toate că el dorea să fie doar medicul grupului de revoluţionari, Guevara participă la antrenamentele militare, la finalul cărora a fost desemnat de către instructor drept cel mai bun luptător de gherilă dintre toţi. La scurt timp după încheierea perioadei de pregătire, membrii mişcării pornesc către Cuba. Debarcarea lor pe insulă însă nu avea să decurgă aşa cum se aşteptau. Trupele dictatorului Fulgencio Batista îi aşteptau şi, după o luptă inegală, rebelii sunt înfrânţi. Aflat printre puţinii supravieţuitori ai masacrului, el se retrage alături de restul rebelilor în Munţii Sierra Maestra. De aici el continuă, alături de Fidel Castro, lupta de gherilă împotriva armatei. În noaptea de 31 decembrie 1958, se avântă, în fruntea trupelor sale, şi cucereşte Santa Clara. Victoria răsunătoare aduce odată cu ea şi finalul revoluţiei, dictatorul Batista alegând să fugă în Republica Dominicană. O săptămână mai târziu, restul rebelilor conduşi de Castro intră în capitala Havana şi pun stăpânire pe întreaga ţară.

Revoluţia din Cuba se terminase. Revoluţia lui Che, nu.
Trimis de Castro prin lume, Guevara pledează pentru radicalism total în lupta împotriva imperialismului american. Lansează faimosul îndemn antiamerican: „Să creăm noi Vietnamuri!”. În 24 februarie 1965, la Alger, ţine un discurs care va deranja enorm Moscova. Ţările socialiste sunt atacate violent, pentru că sacrifică lumea a treia pe altarul intereselor lor egoiste. URSS-ul este ţinta principală, iar Castro primeşte reproşuri de la Kremlin. La întoarcerea în Cuba , după discuţii între Castro şi Guevara, Che nu mai apare în public. Pleacă în Congo împotriva lui Mobutu. Înainte de a pleca în Congo, îi lasă o scrisoare lui Castro, rugându-l să o dea publicităţii, după moartea sa. Fidel însă dă citire scrisorii la televiziunea cubaneză la 3 octombrie 1965, în timp ce îi stă alături, soţia lui Che, Adelaida March. Aventura din Congo se sfârşeşte dezastruos. În Decembrie 1965 părăseşte Africa. Slăbit, cu crize de astm, bolnav de paludism şi dizinterie , se întoarce în Cuba, de unde plănuieşte o nouă aventură, de data aceasta în Bolivia incercand inlaturarea dictaturii militare a lui Rene Barrientos
În urma unui pont venit de la un ţăran care susţinea că a auzit voci într-o zonă din apropierea casei sale, unde nu ar fi trebuit în mod normal să se afle nimeni, trupele fidele preşedintelui Rene Barrientos i-au încercuit pe Che Guevara şi pe cei câţiva guerilleros pe care-i avea alături în pădure. Che a fost capturat viu. Apucase să strige: “Nu trageţi, eu sunt Che. Valorez pentru voi mai mult viu decât mort”.

Recent l invitaţia Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea, agentul CIA Felix Ismael Rodiguez Mendigutia, declara:

"În Cairo în 1961-1962, un diplomat cubanez, Lionel Alonso, era prezent când Che îi vorbea despre ideile sale şi despre Mao ambasadorului sovietic. Atunci a fost condamnat, pentru că Cuba depindea în mare măsură de URSS. Restul e istorie. Che a mers în Africa şi toate armele pe care le-a primit erau din China. C
ând a eşuat, nu a mai vrut să se întoarcă în Cuba, au trebui să trimită oameni ca să-l aducă înapoi. Ştia în ce situaţie era din cauza atitudinilor sale pro-China. Apoi l-au trimis în Bolivia fără nici un sprijin."

"De ce credeţi că este cultura vestică fermecată de aceste simboluri revoluţionare, cum este Che Guevara?

"Nu ştiu. E un fenomen, oamenii sunt păcăliţi de propagandă şi vor să creadă că omul ăsta e un erou, deşi nu este. Cuba a repetat de atâtea ori asta şi i-a prezentat fotografia peste tot. Probabil că este responsabilitatea noastră că nu am făcut destul ca să arătăm lumii cine era el cu adevărat."

KU KLUX KLAN


Ku Klux Klan-ul (KKK) este unul din grupurile cele mai vechi si mai temute din America. Manati de dorinta de suprematie a albilor, Ku Klux Klan-ul folosea deseori violenta si incalca legea pentru a-si promova cauza. Au stat in umbra mai mult de 130 de ani si continua sa existe nu numai in America, ci si in intreaga lume.

Ku Klux Klan-ul a aparut oarecum accidental in timpul perioadei de reconstructie de dupa Razboiul Civil , in America de Sud. Oamenii din Sud au suferit foarte mult din cauza razboiului; multi si-au pierdut casele si plantatiile, iar majoritatea i-au pierdut pe cei dragi.Locuitorii Sudului aveau nevoie sa se elibereze din durerea zilnica a vietii.

In 1865, sase indivizi dintr-un mic oras din Tennessee au pus, fara sa isi dea seama de urmari, bazele celui mai mare si mai temut "grup al urii " din tara. Ei au decis sa organizeze un club pentru a-si gasi o ocupatie care sa-i faca sa uite grijile. Toti insa erau saraci si nu-si puteau permite sa-si faca robe sau costume pentru grup, asa ca au decis sa foloseasca cearsafuri. Si-au pus cearsafurile pe spate si fete de perna pe cap. De asemenea, si-au acoperit caii tot cu cearsafuri. Ku Klux Klan-ul avea sa iasa in lume pentru prima data.

La inceput, cei sase indivizi nu au vrut decat sa sperie lumea; oricum, oamenii s-au speriat mai tare decat si-ar fi dorit ei. Acestia au realizat apoi ce ar putea face cu aceste tactici ale intimidarii. Sudul era transformat intr-un tinut care nu le mai apartinea. Sclavii incercau sa obtina drepturi, iar cei din partea de nord veneau pentru a profita de locuitorii Sudului. Oamenii au vazut posibilitatea sa aduca Sudul la ce a fost inainte.

In curand, Ku Klux Klan-ul a inceput sa sperie grupurile politice ale nordicilor si strainilor. Oamenii deseori paraseau adunarile cu teama. S-a raspandit in Sud vestea despre existenta acestor mascati. Multora insa le-a placut ideea si au vrut sa fie admisi. Klanul a crescut repede.; imediat a fost nevoie de un lider care sa conduca grupul. Prima lor alegere a fost generalul din Sud Robert E. Lee. De altfel, acesta a sustinut grupul si cauza sa, dar a fost foarte bolnav si nu si-a putut indeplini misiunea.

Urmatoarea alegere a fost Nathan Bedford Forrest.Cu toate ca nu a fost la fel de cunoscut ca Robert E. Lee, a fost un bun conducator. S-a nascut in Mississippi si detinea o plantatie. A luptat pentru armata aliata mult timp pana sa ii fie recunoscute talentele. Cu toate ca nu a ajuns destul de devreme pentru marele impact al razboiului, a castigat respectul celor mai importanti lideri. Dupa razboi acesta simtea nevoia sa se razbune pe cei din Nord. A vazut Ku Klux Klan-ul ca un mod de a-si realiza visul.

A fost repede acceptat ca "Mare Vrajitor"( cel mai inalt grad in Klan ) si avea puterea absoluta asupra membrilor Klanului. Oamenii erau nerabdatori sa faca ceea ce spunea el, aveau incredere in talentul lui. Multi simteau nevoia de a apartine unui grup, iar Ku Klux Klan-ul le-a oferit aceasta sansa. Klanul era foarte secretos, membrii se fereau ca neinitiatii sa le cunoasca identitatile. Datorita acestui secret au mai fost numiti "Imperiul Invizibil".

Klanul a preluat cu adevarat controlul in 1868. Membrii Klanului doreau sa ii scape pe locuitorii din Sud de straini, negri si de orice persoana care ii sustinea pe asupritori. Furau bunurile opozitiei, ii bateau si chiar ii omorau. Aceste omoruri au devenit cunoscute sub numele de linsaj. Tarau victima in centrul orasului,si o spanzurau in fata tuturor. Aceasta metoda era foarte eficace, oamenii temandu-se de ce li s-ar fi putut intampla daca au de-a face cu negrii sau cu strainii.

Dupa ce guvernul Statelor Unite isi retrage trupele din Sud, spre sfarsitul lui 1800, arhiva Klanului este goala. Grupul s-a destramat in mai multe formatiuni iar Forrest a plecat. La inceputul secolului trecut, Klanul si-a reinceput activitatea.

De data aceasta scopul era mai inalt, dorind sa elibereze America de toti non-albii si non-crestinii. Acesta este Ku Klux Klan-ul pe care il cunoastem astazi. Noua grupare a Klanului se deosebeste de cea veche in multe privinte; membrii isi doreau libertatea si nimic mai mult. A aduce prejudicii era doar un efect. In viziunea noului Klan prejudiciul a fost cauza . Noul Klan a fost mult mai violent. Oamenii erau terorizati, linsati si batuti pentru simplul motiv ca erau de alta rasa, nationalitate sau religie.

In 1920, Ku Klux Klan-ul prospera. Spre deosebire de trecut, acum membrii nu erau numai in Sud. Klanul s-a raspandit repede in intreaga tara. Multi primari au fost alungati in secret de Klan, iar membrii acestuia au ales functionarii. Justitia nu parea sa ii acuze sau condamne pentru nimic. Puterea lor era mai tare decat legea iar mania "Mastilor" mai inspaimantatoare decat puscaria. Oricum, spre sfarsitul lui 1920, multi politicieni care pana atunci au tacut , hotarasc sa vorbeasca si sa lupte impotriva Klanului. Acesta a fost inceputul caderii lor.

Klanul nu a mai fost la fel de puternic de atunci. In ultimii 50 de ani a avut multe caderi. In timpul Razboaielor Mondiale membrii si-au folosit patriotismul pentru a castiga increderea oamenilor. Klanul s-a schimbat mult si ca organizatie: s-a despartit in mai multe organizatii mai mici si fiecare pretinde ca ar fi adevarata descendenta si ca urmeaza adevarata traditie.

In ultimii ani odata cu aparitia Internetului, Klanul a gasit o modalitate sa trimita propaganda in casele din toata lumea.Toate aceste site-uri par sa aiba ceva in comun: contin informatii care submineaza alte rase sau religii. Toate acestea fac apel in special la tineri care de cele mai multe ori prezinta puncte de vedere ale Ku Klux Klan-ului.

In final, Ku Klux Klan-ul este o problema care nu va disparea prea curand. Strategeia Klan-ului este aceea de a fi activ o perioada pentru ca apoi sa dispara. Atata timp cat exista diferente intre oameni, ura va fi mereu. Iar Ku Klux Klan-ul va exista pentru a o exploata in toate modurile posibile. Pot fi tacuti multi ani, dar poti fi sigur ca exista. Ei sunt "Imperiul Invizibil"


Ciobul de sticla

Stătea pe malul apei, scormonind în nisip şi uneori găsea câte un ciob colorat. Porţelanuri vechi, albastre, rotunjite de apă, o priveau misterios; cristale mici, încă ascuţite, împrăştiau raze iuţi şi, de cele mai multe ori, bucăţi de ceramică roşiatică, resemnate într-un somn adânc, închise pentru totdeauna înţelegerii, poposeau pentru o clipă în palma sa. Le cerceta cu mirare, de fiecare dată, cu toate că lucrurile se petreceau în fiecare zi la fel. Pe nisip apăru o umbră lungă.
- Ce faci?
- Dacă aş şti…
- E bine când îţi dai seama că nu ştii.
- E doar o tristeţe. Aş vrea să nu mai fie, dar ea trece prin mine fără să înţeleg de unde vine şi unde vrea să ajungă, dacă este a mea sau nu… parcă ar cere ceva.
- Mda, multă singurătate. Dacă vrei, îţi ţin de urât.
- Vreau. Numai că nu este atât de simplu.
- Nimic nu este “aşa de simplu”.
- Şi atunci de ce spui că îmi vei ţine de urât?
- Ai vrea să plec?
- Nu stiu … nu îmi place să fiu doar un popas pentru călători.
- Dacă nu aş veni dintr-un loc pentru a ajunge în altul, poate aş rămâne.
- Şi ce te-ar face să rămâi?
- Dacă aş găsi ce nu am găsit toată viaţa.
- Nu e deloc simplu.
- Ţi-am spus, nimic nu este ce pare a fi. Poate nici nu sunt un călător.
- Dar ce ai putea fi?
- Un căutător.
- Mda, căutătorii nu îşi schimbă neapărat locul. Eu vin aici mereu.
- Dacă au găsit ceea ce căutau, nu. Rămân să înţeleagă ce au găsit, să desăvârşească povestea împlinirii. Altfel, cunoaşterea ar fi parţială. Un dar risipit.
Ramase cu spatele la el, incercand sa inteleaga. Cu mainile jucandu-se in nisip descoperii printre pietricele si fire de nisip un mic ciob albastru:
- Vezi ciobul acesta albastru? Dintre toate, el îmi place cel mai mult. Parcă vorbeşte despre ceva. Îmi vine să îl iau cu mine. De parcă aş putea să îi fiu casă.
- Şi de ce nu îl iei?!
- Nu ştiu. El aparţine clipei acesteia. Dacă îl las pe plajă, mă voi gândi mereu la el, îmi va fi dor; dacă îl iau, l-aş putea uita într-un sertar şi ar fi nedrept. Cum alegi?
- Ciobul care va fi al tau îţi va spune singur “ia-mă cu tine”. Şi chiar dacă nu o va face, vei simţi că pe acela nu vrei să îl laşi, nu poţi, este al tău. Adică şi tu îi aparţii lui.
- Poţi aştepta o viaţă pentru ca un astfel de lucru sa se intample, iar daca nu se va intampla.....(cuvintele ii lipseau)
- Vrei dreptate?!
- Nu ştiu, dar nu mă pot abţine. Mi se pare trist. Tu poţi?
- Da, eu pot. Uneori. De cele mai multe ori.
- Şi crezi că în felul acesta, deciziile tale au mai multă valoare?
- Poate da, poate nu, dar sunt ale mele, sunt un om liber.
- Când eşti liber, eşti mai puţin trist, aşa-i?
- Tristeţea este o opţiune. Mă gândesc la altceva. Nu mai eşti ataşat.
- Vorbeşti despre tristeţe ca despre o alegere. Câte din alegerile noastre sunt de fapt adevărate?
- Tristeţea este o atitudine în faţa evenimentelor şi poţi opta pentru ea. Cât despre ataşament… abseţa lui îţi dă şansa mai multor întâlniri. Nu ţi se pare niciuna mai importantă ca alta, până apare aceea, unica. Atunci, totul devine altfel. E pur şi simplu cunoaştere.
- Şi cei care rămân în urmă? La ei nu te gândeşti?
- Ei trebuie să se gândească, ce îi împiedică? Fiecare este liber să aleagă. Pe acela nu îl pune nimeni să fie altceva decât vrea să fie. Fiecare poate alege.
- Între iubire şi cunoaştere ce alegi?
- Ataşamentul nu este iubire. Iubirea înseamnă libertate sau cel puţin aşa ar fi ideal, să te ridici la acest nivel al iubirii. Altfel, ceea ce părea să promită fericirea este doar un prilej de suferinţă. Hoţul care a furat o comoară este neliniştit, comoara nu. Un diamant străluceşte la fel şi pe degetul unei regine şi pe degetul unui hoţ. Regina se poartă cu detaşare, hoţul cu disperarea de a nu fi prins.
- Povestea ta este despre cunoaştere.
- Este un fel de a trăi.
- Şi povestea despre iubire?
Se gandi putin si apoi raspunse, in speranta ca ii va afla povestea lui:
- Pe aceea să mi-o spui tu.
- Femeile aleg iubirea…
- Mmmmda. De obicei.
- Bărbaţii aleg cunoaşterea…
- Pe asta de unde ai scos-o? Se mai întâmplă şi invers.
- Bărbaţii uită femeile care aleg iubirea. Ei le vor pe cele care aleg cunoaşterea.
- Nu cred si banuiesc ca sunt puţine.
- De aceea sunt mulţi bărbaţi nefericiţi?
Parea un pic revoltata.
- Asta-i prea de tot, voi? Dar sunt si femei. Primele rămân în sertar, iar celelalte pe plajă.
- Şi în gândul bărbaţilor.
- Dacă asta te consolează…
- Nu, pentru că ei au mereu câte un ciob în sertar, dar nu este cel albastru. Acela rămâne pe plajă.
- Da, este cumva ca un gen de ofranda adusa noua sau cum?
- Tu vrei şi iubirea şi cunoaşterea.
- Mda! Nu vreau nici în sertar, nici pe plaja. Vreau în buzunarul de la piept.
- Cât timp crezi că ai la dispoziţie?
- Întâlnirile importante nu se măsoară. Poate că de aici vine tristeţea aceea… Vezi? Tu eşti cel care nu are timp. Voi sunteţi cei care pleacă, punând în sertar un ciob, care se nimereşte. De ce mai visaţi atunci la cel de pe plajă? Pentru a-l pune într-o zi în sertar?
- Utopiile au făcut totdeauna din oameni nişte nefericiţi. De ce nu te mulţumeşti cu ce ai?
- Nu ştiu, ţi-am spus de la început. Poate.. pentru că am un ideal. Poate pentru ca nu vreau doar atat? Pentru ca visam la altceva? Nu incerca sa ma contrazici, cu totii avem visele noastre.
- Bine! Uite, eu aduc nisip şi apă şi cu cioburile tale, vom face cel mai frumos castel de pe plajă. Vrei?
- Vreau. Şi unde punem ciobul albastru?
- Vom vedea. Îi vom găsi un loc ales.
A doua zi, plaja era aceeaşi. Valurile albastre veneau şi plecau, spunând o poveste de când lumea, aceeaşi poveste, cu alte personaje. Fiecăruia îi vine rândul, măcar o dată. Nisipul strălucea în lumina soarelui, iar castelul, după cum se şi aşteptase, devenise o grămăjoară diformă de nisip. Cioburile erau şi ele risipite pe plajă, sclipind în soare. Le privi, ca în fiecare dimineaţă. Dintre toate, lipsea ciobul albastru. Tresări. Unde era ciobul albastru? Îşi aduse aminte, ca prin vis, că ultima dată îl vazuse în mâna lui şi apoi iar îşi aminti cum el dusese mâna la buzunarul de la piept

Mos Craciun

Poate ca visele pe care si le facuse nu erau si visele ei, desi nu s-a gandit nicio clipa ca visele ar coincide, dar ar da totul sa ii cunoasca visele.
Intins in pat, umbrele noptii isi cucerisera vechiul teritoriu de pa tavanul camerei lui. Stia de existenta umbrelor de cand era mic si se ascundea sub patura si tremura de frica pana la auzul glausului ocrotitor al parintilor. Nu mai exista sentimentul de teama, le ura bun venit in lumea lui. Era pregatit sa le invete jocul indracit, dar nu era pregatit pt rasaritul ce avea sa ii lumineze camera.
Renuntase la orice gand, la orice speranta, i-se spunea ca este tanar de parca asta ar fi fost o compensare a ceva ce nu putea fi. Ce rost are sa ai totul daca nu ai ceea ce iti doresti cu adevarat? De ce ai lua-o de la capat daca stii ca nu ai ajunge nicaieri? Ai merge cu ochii inchisi de teama ca daca ai clipi s-ar spulbera imaginea ei?

Copil fiind, visam sa am
Aripi sa zbor pana la Mos Craciun,
Mai multa forta sa pot sa cresc....
Iarna aceea e departe, si Mos Craciun
Te rog sa nu te superi, dar am obosit
Exersand copilaria la nesfarsit
Iarta-ma, dar nici adolescenta n-am avut
Umbalnd nauc prin iarna ta, prin iarna care
Bantuie prin visurile noastrel am obosit
Exersand adolescenta la nesfarsit.
S-au dus precum primii fulgi de nea ....
Copilaria, adolescenta si ........ Mos Craciun


STUDIO 54

"STUDIO 54” este numele celui mai celebru local noapte new-yorkez din a doua jumatate a anilor '70, situat in Manhattan, pe West 54-th Street (de unde si indicativul „54”). Proprietarii sai, Steve Rubell si Ian Schrager si-au dorit inca de la inceput sa faca din acest disco-bar ceva diferit de tot restul. Si, intradevar, la numai sase luni de la inaugurare, „STUDIO 54” devenise, in octombrie 1977, cel mai comentat local din New York. Cel la care toata lumea voia sa mearga, dar nu oricine avea acces.
In „STUDIO 54” se va intra „dupa ochi”, desi fara vreo discriminare de ordin social, rasial ori sexual. Steve Rubell se posta si simplu la usa si permitea, sau refuza accesul inauntru, dupa un criteriu extrem de subiectiv, ce cumula aspectul fizic al persoanei cu potentialul ei (probabil) de petrecaret. Printre marii respinsi: Caroline si Jack Kennedy, Roberta Flack, presedintele Ciprului. O vreme, nici Frank Sinatra nu a fost admis.
Odata ajunsi inauntru, clientii stiau ca sunt liberi sa faca tot ce poftesc. Intr-o fuziune fara cusur, celebritati si ilustri anonimi, heterosexuali si homosexuali, milionari si sarantoci se dezlantuiau pe toate planurile, timizii fiind incurajati de personalul localului (toti tineri, frumosi si ... prietenosi) sa ia parte la frenezia generala. muzica, dans, alcool, droguri s.a.m.d.
„STUDIO 54” si-a creat repede un grup de clienti constanti, format din celebritati ale vremii: Bianca si Mick Jagger, Halston – designerul nonconformist, Rod Stewart, Elton John, Andy Warhol, Liza Minelli, David Frost, Paul Simon, Carol Lynley, Candice Bergen, Ryan O’Neal, Art Garfunkel, Truman Capote, Diana Ross, Dolly Parton, Elisabeth Taylor, Cher, Farah Fawcett, Paloma Picasso. La inceputul lui 1980 De Niro, Pacino, Lauren Hutton, Gere, Michael Jackson, Stallone, Oliver Stone – au devenit si ei obisnuitii localului. Unii dintre acestia isi serbau aniversarile. Altii veneau, pur si simplu ca sa isi gaseasca un partener de o noapte. „E cel mai grozav loc de agatat din lumea asta” – spunea faimoasa creatoare de moda Diana von Fürstenberg. Asa stând lucrurile, nu e de mirare ca o parte a societatii a reactionat cu indignare, sanctionând cu comentarii severe ceea ce se intâmpla in fiecare noapte la „STUDIO 54”. Numai ca, pe masura ce calificativele negative (de la „cârciuma bisexuala” pâna la „Sodoma si Gomora moderna”) se inmulteau, crestea si faima localului.
La petrecerea de deschidere a clubului, pe 26 aprilie 1977, printre cei 5.000 de invitati s-au numarat si Cher, Frank Sinatra sau Donald Trump, iar printre "obisnuitii" locului au ramas Diana Ross, Liza Minelli, Elizabeth Taylor sau Andy Warhol.
Cocktailuri alaturi de sotii Jagger ori de Michael Jackson, unul dintre locurile in care isi gasea Truman Capote subiectele picante, nopti pierdute cu Calvin Klein, Elton John sau Madonna, ba chiar si cu Salvador Dali sau Grace Jones, cantareata care obisnuia sa onoreze discoteca in costumul Evei... toate acestea au dus faima internationala a clubului.
Dincolo de excesele de droguri, alcool si sex, succesul discotecii a fost garantat si de "strategia" de promovare, elaborata de cei doi proprietari - Ian Schragger si Steve Rubell.
"Promotoarele" castigau 250 de dolari pentru fiecare "star de top" pe care-l atrageau in club, in timp ce la usa publicul era selectat dupa criterii severe, astfel incat pe ringul de dans sa fie un mix perfect intre culori, sexe, orientari sexuale si varste.
Au obtinut un club in care artistocrati, frizeri, staruri de cinema, cantareti celebri sau in cautarea celebritati prizau cocaina cot la cot si se dedau exceselor de orice fel. Lillian Carter, mama presedintelui Americii de-atunci, Jimmy Carter, a formulat, poate, cea mai des repetata afirmatie legata de celebrul club: "Nu stiu daca eram in paradis sau in iad. Dar era minunat".Multora le era refuzat accesul in club. Actorul Warren Beatty, celebru din "Bonnie si Clyde", sau starul din "Ingerii lui Charlie", Kate Jasckson, au avut parte de aceasta "rusine".
Dar si refuzul te facea celebru, pentru ca nu numai muzica din boxele discotecii ajungea peste noapte in toate cluburile lumii (asa s-a intamplat cu piese precum "YMCA" sau "Last dance"), ci si muzica celor care au ramas in spatele usii. "Le Freak", piesa devenita hit a trupei "Chic", a fost compusa ca protest al membrilor trupei dupa ce le-a fost refuzata intrarea in club.

La trei ani dupa deschiderea clubului, acesta a fost inchis. Un control al Fiscului i-a costat pe Ian Schrager si Steve Rubell libertatea, fiind condamnati la trei ani de inchisoare pentru evaziune fiscala. Oficial, discoteca ar fi adus un profit de un milion de dolari intr-un an, iar neoficial se presupune ca suma ar fi fost de sapte ori mai mare.
Razia Politiei Financiare a scos din peretii clubului saci intregi plini cu milioane de dolari si cocaina.

Pe 4 februarie 1980 s-a dat ultima "batalie" in "Studio 54". Petrecerea s-a numit: "Finalul Gomorei moderne", iar ultima bautura se spune ca ar fi comandat-o Sylvester Stallone.

Desi pusi in libertate destul de repede, Rubell si Schrager (care, ulterior, vor pune cu succes pe picioare un lant hotelier) nu vor putea repeta irepetabilul.

Clubul a fost redeschis in 1981, iar cinci ani mai tarziu a fost inchis definitiv. Steve Rubell a murit de SIDA in 1989, iar Schrager a schimbat sfera de afaceri, orientandu-se spre imobiliare.

Cladirea "Studioul 54" s-a intors la vechea ei menire de teatru - Broadway. Petrecerea din "Studio 54" s-a mutat in MGM Grand Hotel, in Las Vegas, club ce aminteste de originalul newyorkez. In intreaga lume se organizeaza petreceri cu mottoul "Studio 54".


Video Bar

Loading...

Video Bar

Loading...

Stiri Nicole Kidman

Loading...